Quod Erat Demonstrandum

Herescu. Numai cand auzeam numele mi se facea parul maciuca. Profesorul de matematica pe care l-am avut din clasa a 6-a pana intr-a 9-a, inclusiv. Daca ma intrebati care ii era numele mic, as inclina sa cred ca Marian, dar nu mai sunt sigura. Venea mereu imbracat in costum, camasa, cravata si pantofi. In 4 ani de zile, nu l-am vazut fara sacou nici pe cele mai aprige vipii. Cand eram in clasa a 8-a, m-a scos la tabla. Am aflat atunci cu stupoare ca “nu vad in spatiu”. Mda… Nu reusisem sa desenez cubul, nu prinsesem “spilul”, cum se fac figurile in spatiu. M-am indarjit sa invat. Si acum, dupa 12 ani, ma bantuie replica lui, citez, “mai, fetito, dar dumneata nu vezi in spatiu” si ma trezesc uneori, in timpul unei conversatii lungi  la telefon sau la vreun curs plictisitor, ca desenez piramide, sfere, cuburi si paralelograme. E clar ca ma obsedeaza. Avea un stil aparte. Explica pentru prosti si asculta pentru 2 (nota). Sa detaliez. Cand explica, o facea in asa fel incat sa inteleaga orice prost, fara nici o aptitudine pentru cifre si formule. La sfarsitul orei anunta: “Data viitoare ascultam pentru 2.” Daca lipseai, aveai 2. Daca erai in clasa si nu stiai, ne lua pe banci si intreba formule, aveai 2. Ma trezeai din somn in mijlocul noptii si puteam sa iti spun totul despre sin, cos, Pitagora si alti smecheri din zona. Uneori visam formulele noaptea. Imi zburdau prin vise catete si ipotenuze, tangente la cerc cu tot cu raza si aria lui, a plus b, totul la patrat sau la a treia, suma unghiurilor unui triunghi. La sfarsitul fiecarei demonstratii punea in paranteza Q.E.D. Si asta ma obsedeaza. Atunci cand discut in contradictoriu cu cineva, daca am castigat prin argumente, in mintea mea, undeva in background, apar eternele, victorioasele (q.e.d.). La facultate, am dat la Jurnalism. In 4 ani nu am auzit nici macar o data cuvantul Pitagora.  Deci… nu mai zic nimic. Decat Q.E.D.